Într-o parabolă cunoscută, un grup de orbi încearcă să discearnă forma unui elefant, dar perspectiva fiecărui om diferă în funcție de faptul că atinge trunchiul, colțul sau coada (Fig. 1). După 2.500 de ani de studiu al umorului, oamenii de știință au, în mod similar, perspective diferite asupra a ceea ce face lucrurile amuzante (1). Noi prezentăm trei perspective comune asupra umorului. Deși fiecare dintre ele este perspicace, nicio perspectivă nu este suficientă pentru a explica de ce atât de multe lucruri diferite – atacuri de gâdilat, comportament prostesc, jocuri de cuvinte, absurdități și seriale – pot fi pline de umor. Cu toate acestea, integrarea celor trei perspective într-o descriere a umorului ca răspuns la încălcări benigne discerne întregul animal de părțile sale și, astfel, explică mai bine cum apar râsul și amuzamentul.
Într-o parabolă, un grup de persoane oarbe încearcă să discearnă forma unui elefant, dar fiecare are o perspectivă diferită în funcție de ceea ce atinge. În studiul umorului, oamenii de știință, în mod similar, au examinat de obicei doar aspecte disparate, dar au avut dificultăți în a identifica ansamblul a ceea ce face lucrurile amuzante. Ilustrație de Dustin Rolstad.
O perspectivă discută fundamentele negative ale umorului. Dovezile acumulate în cadrul disciplinelor academice identifică modul în care umorul este de obicei precedat de o încălcare sau de un anumit tip de amenințare la adresa bunăstării, identității sau structurii normative de credință a unei persoane (2). Etologii au descoperit că agresiunea fizică prietenoasă, cum ar fi jocul dur sau gâdilatul, produce râsul la animalele neumane, iar așa-numita victimă râde mai mult (3). Antropologii documentează modul în care oamenii din toate culturile participă la relații de glumă, tachinându-se și insultându-se unii pe alții folosind „o combinație ciudată de prietenie și antagonism” (4). Chiar și afirmațiile verbale simple sunt mai pline de umor atunci când sunt ilogice (de exemplu, „un porc cu maniere impecabile la masă”) sau agresive (de exemplu, „un măgar care lovește sub centură”) decât atunci când sunt logice și neagresive (de exemplu, „o vacă care mănâncă iarbă”) (5). Etimologia cuvintelor legate de umor indică, de asemenea, latura întunecată a umorului. Cuvântul „amuzant” poate face referire la ceva care pare ciudat, iar a spune că cineva posedă umor însemna cândva că persoana respectivă se comporta ciudat sau avea probleme mentale (1).
O a doua perspectivă – ostentativ conflictuală – relevă faptul că umorul apare atunci când lucrurile par sigure, jucăușe, acceptabile sau benigne. Psihologii constată că experiențele înspăimântătoare, provocatoare de anxietate și altfel de experiențe negative pot evoca umorul atunci când situația este jucăușă (1). De exemplu, persoanele cărora li s-a spus că vor extrage sânge de la un șobolan viu au fost amuzate să descopere un șobolan de jucărie (6). În mod similar, participanții experimentali care au citit o poveste cu potențial umoristic despre un complot de crimă sau o întâlnire sexuală au avut mai multe șanse de a găsi povestea amuzantă atunci când au citit-o pentru a se distra (adică atunci când se aflau într-o stare de spirit neserioasă) decât atunci când au fost instruiți să evalueze cu atenție conținutul acesteia . Dovezi suplimentare provin din studii de fiziologie care arată că râsul corespunde cu inhibiția motorie și slăbiciunea musculară, schimbări asociate cu faptul că se află într-un mediu sigur (8). Mai mult, cercetătorii în neuroștiințe documentează modul în care glumele și desenele animate activează zone ale creierului care sunt asociate cu pozitivitatea și recompensa (9). Această constatare este revelatoare, deoarece emoțiile pozitive apar, în general, doar atunci când oamenii se simt în siguranță față de rău și imuni la preocupări presante (10).
O a treia perspectivă ajută la reconcilierea celor două precedente prin asocierea umorului cu interpretări conflictuale, ambigue sau incongruente. Lingviștii propun că opoziția de scenariu – un text care poate fi interpretat în moduri multiple, opuse – este o caracteristică comună a glumelor verbale (11). De exemplu, un brutar ar putea interpreta complimentul „frumoase chifle” drept o laudă fie la adresa abilității sale de a coace, fie la adresa aspectului său. Neurologii afirmă că percepția umorului corespunde cu activarea în zonele creierului asociate cu detectarea incongruenței, inclusiv joncțiunea temporo-occipitală (9). Videoclipurile umoristice (de exemplu, un copil catapultat în aer de o canapea gonflabilă) suscită o activare mai mare a joncțiunii temporo-occipitale decât clipurile pozitive, fără umor (de exemplu, copii care dansează breakdance) sau clipurile neutre, fără umor (de exemplu, copii care merg pe bicicletă) (12). Chiar și răspunsurile comportamentale la gâdilat sugerează interpretări conflictuale; subiecții experimentali gâdilați prezintă mișcări faciale asociate atât cu disconfortul (de exemplu, grimase), cât și cu plăcerea (de exemplu, zâmbete) (13).
Punerea laolaltă a perspectivelor sugerează că oamenii experimentează umorul atunci când: (i) ceva pare amenințător, negativ sau greșit; (ii) lucrurile par sigure, acceptabile sau în regulă; și (iii) ambele interpretări apar în același timp. Cu alte cuvinte, umorul este declanșat de încălcări benigne (Fig. 2). Încălcările benigne își au probabil originea în dezvoltare ca amenințări la adresa bunăstării fizice, cum ar fi prezența unui „atacator” în jocul „rough-and-tumble”. Pe măsură ce oamenii au evoluat pentru a dezvolta un simț complex al sinelui și sisteme de cultură și logică, cu toate acestea, lista lucrurilor care ar putea merge prost (dar să fie în regulă) s-a extins de la provocări fizice (de ex, gâdilatul, bătaia de joc) pentru a include amenințări la adresa identității (de exemplu, comportamentul prostesc, tachinările), a logicii (de exemplu, absurditățile), a normelor de comunicare (de exemplu, sarcasmul, jocurile de cuvinte) și a normelor sociale (de exemplu, majoritatea scenelor din Seinfeld).
Dovezile transdisciplinare sugerează că umorul apare din percepțiile simultane că ceva este amenințător sau greșit (încălcare) și inofensiv sau în regulă (benign).
Un cont de încălcare benignă ajută să explice de ce experiențe aparent divergente declanșează umorul. Gâdilatul poate stârni râsul pentru că cel care gâdilă se comportă ca un atacator, dar atacul de gâdilat este jucăuș și inofensiv. Pe de altă parte, glumele includ de obicei o greșeală gramaticală sau încalcă o normă de comunicare, fiind în același timp corecte în conformitate cu o normă alternativă. De exemplu, greșelile de ortografie din „M-am bucurat de faptul că ai muștarul puterea de a face ketchup cu mine”, toate scriu corect condimentele omonime pentru hotdog. Și, așa cum ilustrează complimentul „nice buns”, multe jocuri de cuvinte completează încălcarea lingvistică sau de comunicare cu un dublu înțeles sau cu o altă interpretare tabu.
Contul ajută, de asemenea, să explice de ce experiențe similare declanșează râsul în anumite contexte, dar nu și în altele. De exemplu, aceeași atingere care stârnește râsul din partea unui gâdilator de încredere nu va declanșa râsul dacă gâdilatul este autoprovocat (nicio încălcare), și nici nu va declanșa râsul dacă gâdilatorul este un străin înfiorător (nu este benign). În mod similar, jocurile de cuvinte sunt pline de umor atunci când pot fi interpretate atât ca fiind greșite, cât și acceptabile. De exemplu, lui „nice bread” îi lipsește încălcarea care face ca „nice buns” să fie umoristic, în timp ce lui „nice butt” îi lipsește interpretarea benignă.
Ce este umoristic este extrem de subiectiv și variază considerabil de la o persoană la alta și de la o cultură la alta. Un cont de încălcare benignă ajută să explice de ce. Un comportament prostesc, cum ar fi un vorbitor principal care uită să își încheie fermoarul, poate amuza un public căruia nu îi pasă de reputația vorbitorului (încălcare benignă), poate stânjeni familia vorbitorului (nu benignă) și – atâta timp cât acesta rămâne inconștient de neglijența sa – nu are niciun efect asupra vorbitorului însuși (nicio încălcare). În mod similar, o flatulență audibilă la o cină formală în familie poate îngrozi o mamă care consideră că transgresiunea socială este inacceptabilă (nu benignă), poate amuza un adolescent care încă nu a internalizat normele de etichetă la cină (încălcare benignă) și nu are niciun efect asupra unui bebeluș care nu știe că oamenii nu ar trebui să se comporte astfel (nicio încălcare). Chiar și glumele din sitcomurile populare, cum ar fi Seinfeld, pot părea prea blânde pentru unii telespectatori (adică nicio încălcare), dar prea riscante pentru alții (adică nu benigne). Culturile diferă în ceea ce consideră umoristic în mare parte din cauza faptului că au standarde diferite pentru ceea ce este greșit și ceea ce este în regulă. De exemplu, o reprezentare caricaturală a lui Mahomed poate fi plină de umor pentru unele culturi occidentale care consideră imaginea eretică acceptabilă (adică o încălcare benignă), dar nu și pentru musulmani, care consideră că reprezentările caricaturale ale profetului sunt intolerabile (adică nu sunt benigne).
Îmbrățișarea unei perspective integrate, transdisciplinare asupra umorului, lasă totuși câteva întrebări fără răspuns. Cercetările viitoare vor trebui să clarifice condițiile specifice necesare pentru a declanșa trei aprecieri distincte: că un stimul este o încălcare, că stimulul este benign și că stimulul este ambele în același timp. Pe măsură ce înțelegerea noastră a umorului se aprofundează, oamenii de știință ar putea fi capabili să se îndrepte către o întrebare și mai perplexă, dar importantă: cum pot trăi oamenii o viață mai plină de umor? Îmbunătățirea capacității oamenilor de a produce și de a aprecia umorul ar fi foarte benefică pentru relații și bunăstare, ca să nu mai vorbim de o mulțime de sitcom-uri proaste.
.